Totul despre Cobză de la Fata cu cobza

 

Cobza este un instrument muzical tradiţional cu coarde ciupite din familia lăutei care a funcţionat în mediul tradiţional din Muntenia şi Moldova până nu demult, în zilele noastre având o prezență din ce în ce mai rară.

Putea fi văzută din cele mai îndepărtate timpuri pe icoanele bisericilor, în vechile picturi murale ale mai multor lăcaşe de cult creştin (în special, bisericile şi mănăstirile nord-bucovinene), începând din sec. al XVI-lea. Mai multe icoane îl înfăţişează pe David cântând la cobză împăratului Saul. Acelaşi instrument este reprezentat în frescele mănăstirilor Humor (1535), Voroneţ (1547), Suceviţa (1606), Horezu (1692) ş.a.

001mic

Cu denumirea de cobuz instrumentul este atestat în vechile scripturi (1673): “Lăutele, cobuzele, la veselii de giocuri”.

Ăl cobuz de soc,/ mult zice cu foc,/ăl cobuz de os,/ mult zice duios,/ ăl cobuz cu fire,/mult zice subţire;

sau

După cobză şi vioară/ Să scoatem hora afară;

sau

Ciupercă uscată/ În cui spânzurată.

Sursele scrise cu caracter istoric, geografic, juridici, literar, de asemenea, oferă suficiente date, care ar confirma prezenţa cobzei în arealul culturii muzicale instrumentale de la noi la diferite manifestări din mediul rural şi citadin (petreceri, nunţi, cumetrii, alte ceremonii comunitare), fapt consemnat în memoriile de călătorie ale străinilor, aflaţi în Moldova şi Ţara Românească în secolele XVI-XVII.

003-sait

Prezenţa cobzei este atestată documentar în componenţa tarafurilor basarabene ale boierilor Varfolomei (Judeţul Lăpuşna), Ţambal, Cruşevanu (Orhei), T. Krupenski (Chişinău), I. Pruncul etc. Parte componentă a ansamblului era cobza şi în tarafurile moldovene şi bucovinene conduse de Barbu Lăutarul, Angheluţă, Năstase, N. Picu. Se menţine în componenţa tarafurilor din Moldova din stânga Prutului (în formaţiile conduse de I.Perja, C.Marin, C.Parno) până spre sf. sec. al XIX-lea. Documentele de epocă au conservat numele mai multor interpreţi-cobzari precum Stan Cobzarul, fraţii-cobzari Ivăniţă, Barbu Lăutaru, Şiru Cobzaru ş.a. Actualmente este răspândită în Republica Moldova, România, Ucraina precum şi în alte ţări din Europa de est. În şirul instrumentelor muzicale tradiţionale din Republica Moldova, cobza ocupă un loc aparte. În spaţiul carparo-dunărean este considerat drept cel mai vechi instrument de acompaniament.

După cel de-al Doilea Război Mondial, instrumentul şi purtătorii lui au dispărut practic pe teritoriul Republicii Moldova. Odată cu crearea în anul 1949 a ansamblului instrumental de pe lângă Casa republicană de creaţie populară,  cobza apare în componenţa garniturii instrumentale pentru o perioadă scurtă de timp, pentru a apărea din nou pentru o perioadă și mai scurtă în orchestra de muzică populară ”Fluieraş”. După înfiinţarea în cadrul Comitetului de Stat pentru Televiziune şi Radiodifuziune a orchestrei ”Folclor”, (1968) cobza devine un instrument permanent în componenţa orchestrelor de muzică populară, opţiunea pentru ea manifestându-se şi în alte formaţii cu statut profesionist sau de amatori din Republică. Însă circulaţia instrumentului în mediul tradiţional se reduce substanţial, continuând să fie limitată până în zilele noastre.

Prestigiul cobzei nu vine numai din faptul că a făcut gloria lăutarilor noştri de până la apariţia ţambalului și a fost instrumentul emblematic al celebrului staroste Barbu Lăutaru, ci din vechimea lui aproape ancestrală. Fapt mai puţin ştiut, cobza se numea în Antichitate „lira tracă” şi a fost instrumentul specific imensului teritoriu ocupat de populaţia tracă din care făceau parte şi geto-dacii.

stela_botez-16_mici

Tot din neamul tracilor făceau parte şi frigienii din Asia Mică. Reprezentantul legendar al culturii muzicale tracice a fost, după cum se ştie, Orfeu.  Aşadar, dacă luăm ca reper adevărul unanim acceptat că Orfeu era trac şi faptul că instrumentul la care cânta era lira, îndrăznim, în lipsa oricărei cercetări de specialitate în acest sens, să ne întrebăm dacă nu cumva e logic ca lira la care cânta Orfeu tracul să fie chiar „lira tracă”.

Jurnalistul Miron Manega scrie: “În urmă cu câţiva ani i-am luat un interviu lui Tudor Gheorghe despre cobză. La un moment dat, l-am întrebat dacă instrumentul ăsta este autohton sau  este de import. – Băi, zice, e al nostru. E şi pe Columnă. Probabil îi ziceau lira tracă.”

Eu zic că anume Cobza este cel mai vechi instrument românesc de o autenticitate incontestabilă și că la cobză nu se poate cânta muzică populară, ci doar folclor, adică muzică țărănească.

Pentru cunoscătorii de muzică:

Din punct de vedere ergologic, cobza se compune dintr-o cutie de rezonanţă piriformă cu spatele convex (numită deseori în mediul tradiţional ”burduf” sau ”bârdan”), format din mai multe ”doage” din lemn de nuc sau paltin, şi faţa plană, confecţionată din lemn de molid. Gâtul instrumentului este unul scurt şi lat, confecţionat din lemn tare, fără tastieră, care se termină cu ”cuier” – loc de instalare a cuielor, răsfrânt sub un unghi obtuz spre spate. Faţa de rezonanţă reprezintă câmpul de vibraţie cel mai intens, centrul acesteia fiind ornat cu perforaţii în formă pătrată sau de rozetă, iar în unele variante perforaţiile iau forma unui triunghi străpuns, plasate aproape de gâtul instrumentului. Cobza este dotată cu 8-12 strune, grupate transversal în patru coruri câte două sau trei, care formează 3-4 coruri, fiind la rândul lor fixate în partea inferioară direct pe faţă de un cordar din lemn şi în partea opusă montate în locaşul cuielor din ”cuier”. Fiecare grup de coarde poate avea câte una mai groasă, numite de obicei „burdoaie”, care sunt acordate cu o octavă mai jos faţă de cele subţiri. Acordajul coardelor poate să difere în funcţie de regiune sau de chiar de interpret. Cel mai frecvent acordaj este cel de cvintă şi cvartă: re – la – re – sol. Strunele sunt călcate cu toate degetele mâinii şi ciupite cu un plectru plastifiant sau cu o pană de gâscă.  În muzica instrumentală, cobza adoptă formulele ritmico-armonico-melodice de tipul ţiiturilor. Tehnica acompaniamentului la cobză (în componentele ei esenţiale configurative, metro-ritmice şi melodice) vădeşte, în bună parte (la propriu şi la figurat), mai multe similitudini cu cea manifestată în prestaţia ţambalului. Resursele sonore ale acompaniamentului se îmbogăţesc substanţial datorită dublării, triplării sau cvadruplării coardelor cobzei. În timpul acompanierii sunt solicitate primele trei, fie ultimele trei grupuri de coarde, prin care la o singură mişcare sunt acţionate coruri cordofone pe fracţiuni de timp diferite. Rostul primordial al acompaniamentului de cobză este cel al figurării ritmice a acordului. Prevăzut în prezent cu tastieră divizată de corzi metalice identice celor de chitară, instrumentul determină, în general, o sonoritate aidoma celei rezultate pe coardele deschise – puternică, dar cu o nuanţă oarecum metalică, puţin muşcătoare, tăioasă.

Sunt cunoscuţi constructorii de cobze: I. Borş (Cricova, mun. Chişinău), N. Mardari (Anenii Noi), N. Dron (Gura Galbenă, rnul Cimişlia) ş.a.

Sursa: http://www.stelabotez.com
Foto: Alex Iordache    Dinu Bubulici    Andrei Turcan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s