Dragobetele sărută fetele

S-a dovedit adesea că românul este părtaș al unui neam de oameni iubitori, buni și temători de Dumnezeu. Sensibil și superstițios, mereu a respectat cu sfințenie rânduielile din popor expuse prin ceea ce numim astăzi obiceiuri și tradiții care compun folclorul.
Era firesc ca un astfel de neam să ofere o zi din an spre a-și slăvi iubirea, sentiment care stă la baza cunduitei fiecărui individ în societate.

Pentru aceasta, exista o nevoie firească de a avea un personaj prin care dragostea să fie trecută într-o dimensiune superioară. Personaj mitologic, Dragobete, acel bărbat chipeș și iubăreț, divinitate similară lui Eros sau Cupidon, este fiul Dochiei, devenind la daci zeul care oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor.

Sărbătoarea Dragobetelui, desfășurată în fiecare an în 24 februarie, aproape de 1 martie, reprezintă, într-un fel, momentul în care natura se trezește cu toate vietățile și frumusețile sale, iar oamenii, tinerii îndeosebi, intră în rezonanță cu ea. Așa se face că Dragobetele, ”ofițerul de stare civilă” al necuvântătoarelor, devine în timp și cel care promovează și protejează dragostea tinerilor în vederea unirii lor.

În lumea satului de odinioară, ziua Dragobetelui nu putea fi trecută cu vederea, întrucât cei care participau la întâlnirile din centrul satului erau feriți de boli pe tot parcursul anului. Așadar, dimineața, tinerii îmbrăcau straie de sărbătoare și porneau, dacă timpul era favorabil, către pădure sau lunci în căutarea ghioceilor sau a altor plante specifice primăverii, simboluri ale purității. Dacă vremea își arăta vitregia, se întâlneau în casele celor mai înstăriți, având suficient spațiu pentru a-și desfășura jocurile și discuțiile prin care se apropiau reciproc. Atunci când ziua se desfășura în pădure, fetele culegeau viorele și tămâioasă, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi pentru diverse farmece în dragoste. La prânz, fetele porneau în fugă spre centrul satului, fiind urmărite cu interes de feciorii care le admirau dintr-un plan secund. Cel care era mai iute de picior, fugea după aleasa inimii, iar în momentul întâlnirii urma o sărutare lungă în văzul tuturor. Acest moment era important pentru întreaga comunitate, care intuia nunțile desfășurate în viitorul apropiat.

Obicei străvechi, Dragobetele este păstrat și astăzi, în unele locuri nealterat din cauza unor împrumuturi ca Valentine’s Day și sărbătorit cu o reală bucurie, îndeosebi în zona rurală. Românul a ridicat mereu iubirea la dimensiunea de artă, prin toată frumusețea pe care Dumnezeu a lăsat-o aici, în spațiul intracarpatic, frumusețe expusă, fără doar și poate, prin tradițiile și obiceiurile unice.

Cu toată responsabilitatea voi spune că da, România este țara iubirii.

Autor: Traian Stoiță, interpret, membru UAIFMR

4 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s