Cum arăta cândva costumul popular din sudul Moldovei? (Leova, Cantemir, Cahul, Vaslui, Galați)FOTO

Pe cursul inferior al Prutui ce cuprinde raioanele Leova, Cantemir și Cahul, costumul popular se încadrează în tipologia portului popular din sud-vestul Moldovei, caracterizat prin cămașă confecționată din lână țigae sau borangic (în ținuta de sărbătoare), prin pestelca cu vrâste, la femei, care se purtau în trecut câte două, perechi, peste poalele albe, iar mai recent (încă din secolul trecut) câte una în față, peste ”fâsta” țesută din lână. Bărbații au cămăși de dimensiuni mari, purtate pe ițari încrețiți pe picior. Portul popular al aceste zone păstrează vechi elemente moldovenești care se împletesc cu unele forme ce aparțin câmpiei dunărene.

1

Costumul femeiesc se compune din îmbrăcămintea capului, cămașă, 2 pestelci pe poale sau o pestelcă pe fâstă, bărneața și încălțămintea și bondița, cheptarul sau cojocul.. Femeile sunt autoarele şi executoarele principalelor piese ale costumului femeiesc. Femeile pregăteau fibrele textile (din cânepă şi in), ţeseau pânza albă pentru a confecţiona straie. Coseau şi înfrumuseţau aceste haine. Prelucrau lâna ovinelor din care ţeseau catrinţe, fote, brâie de tot felul, stofă pentru şorţuri, fuste, dar şi ţesătura mai groasă din care erau lucrate mai apoi hainele de iarnă.

Acoperământul capului

Fetele poartă capul descoperit, cu părul împletit în 2 cozi atârnate pe spate sau puse roată pe cap. La tâmple prind flori sau funde din panglici. În mai multe localităţi din diferite părţi ale teritoriului cercetat a fost atestată datina ca fetele să împletească părul într-o cosiţă, după care fie o lăsau liberă pe spate, fie o strângeau la ceafă în formă de spirală, prinzând-o cu ace sau cu ajutorul pieptenelui. Acele sau boldurile aveau capete decorate cu elemente artistice. Pieptenele purtate în păr, dincolo de rosturile practice, fiind gândite ca podoabe, adăugau şi ele un plus de eleganţă ansamblului. Fetele iarna purtau şalinci albe legate drept după ceafă, batistele de sărbătoare erau brodate cu flori de mai multe culori. Fetele puneau în podul îmbroboditurii flori, pene de păun.

2Femeia se piaptănă cu părul împletit în 2 cozi de la frunte (pentru a aduna toate șuvițele) și duse la ceafă, unde se legau ”una-ntr-alta” sau se prindeau coc. Părul se lega cu ”batista ” albă, tivită cu ”horboțică” sau mărgele, iar peste batistă se punea ”ștergarul” denumit și ”năframă” care se lega simplu cu un capăt în față și altul atârnat la spate. În secolele trecute femeile au avut câteva rânduri de broboade, unele vizibile, iar altele ascunse. Cea mai de desubt era un fel de primă legătoare a cosițelor, după felul cum era fixată, ea forma baza acoperitoarelor de cap. Era și cea mai importantă găteală a capului primită de tânără în timpul obiceiurilor de nuntă.  După ce nănaşa îi scotea ghirlanda de mireasă de pe cap, semn al fetiei, îi despletea cosiţa şi o împletea în două, apoi le prindea pe fiecare deasupra urechilor, în două cocuri sau două coarne pe care punea în loc de cununa de flori o legătoare. Ambele coarne erau prinse cu o pânză care le unea şi le ascundea de ochii lumii.  Astăzi, nănaşa nu mai despleteşte, nici nu împleteşte tânăra, ci se limitează la a o pieptăna uşor, după care îi leagă capul cu o broboadă şi îi dăruieşte un pieptene.  În mare vechime se purta un fes roșu pe creștetul capului (sub care se strângea părul) și care era învelit cu ștergarul. Ștergarul țesut din cânepă, in sau bumbac la început, apoi din borangic, a fost înlocuit cu basmalele industriale denumite ”bariz” sau ”casâncă”.  În satele din codrii Tigheciului mai era numită năframă, iar şi mai la sud (Cahul) cuvântul utilizat pentru a desemna acest obiect era maramă care era ţesută din borangic, foarte uşoară, lungă, pe la capete având mici ornamente de culoare mai deschisă. Varianta de iarnă a maramei era dintr-o pânză mai groasă, ţesută din bumbac în cinci iţe, iar pe la capete fiind ornamentată cu benzi late de două degete, ţesute în şabac . Iarna se mai purta berta de câteva nuanțe pastelate, împletită cu cârligul din lână de oaie ţigaie şi mulţi colţişori pe la margini sau cu ţurţuri. Unele femei o vopseau cu frunze sau coji de nucă ori cu păpădie. Pânzătura, ştergarul de cap, şervetul, năframa şi marama sunt piese de artă populară veritabilă, la elaborarea şi dezvoltarea artistică a căror au conlucrat cele mai inspirate minţi de femeie. Ţesute în cinci sau şapte iţe, prin combinarea în diverse moduri a firelor subţiri şi groase din in, sau din bumbac, în exemplare excelente din bumbac şi borangic, având capetele foarte ornamentate, inclusiv prin alesături complicate de mare expresie artistică sau prin broderii pe două feţe, susţinute de mărgele colorate, aceste obiecte au rămas pe nedrept uitate în istoria costumului nostru. Actualmente ele nu sunt incluse în ţinutele de sărbătoare, femeile care poartă costum tradiţional preferând să umble cu capul gol, dezechilibrând voit costumul. Femeile acum poartă batiste, basmale, barize, şalinci, berte, şaluri etc., dar aceste piese fiind produse de fabrică pot interesa mai mult prin modul cum sunt legate, decât prin calităţile lor.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, când s-au făcut cercetări de teren în satele din Josul Prutului, femeile aveau părul împletit în două cosiţe, prins pe vârful capului şi acoperit cu un colţ, numit moadă. Colţurile lungi ale moadei ornamentate cu o mcă broderie pe margini și mărgelușe colorate, erau trecute pe sub cocul gâţelor, încât le prindea de jur-împrejur. Dacă nu aveau maramă, deasupra primei moade mai îmbrobodeau una, dar mult mai ornamentată ca prima. Femeile tinere aveau moade de culoare albă, cele bătrâne – de culoare neagră. Legau capetele pe creştet în formă de ciocănică.

Cămașa

3În satele ce intră actualmente în raioanele Leova, Cantemir și Cahul au fost în uz cămăşi de tip tunică, cămăşi cu altiță şi cămăşi cu platcă, ultimele având mai multe variante. Cămașa de tip tunică este cămașa dreaptă bătrâmească ”cămeșoiul” care acoperă cea mai mare parte a corpului, croită ”într-una cu poalele” din lână țigaie sau borangic, are croiul foarte simplu, redus la trei pânze unite prin coasere, dintre care cea mai mare îmbracă trunchiul (faţă şi spate, de la umeri până la glezne), alte două – egale, prinse de la umăr, formează mânecile, iar pentru a facilita mişcările, are doi clini drepţi sau evazaţi subţiori.  Este ornamentată prin însăși țesătura în vrâste sau ”lacre” (pătrate) ca și în alesături de mici motive (”paiangen”, ”steluțe”, flori etc) cu bumbac alb sau arnici colorat peste întreaga suprafață. Astfel decorul țesăturii este completat cu puțină cusătură, care se întinde pe umeri pe lângă ”chee” în 2 rânduri de motive mărunte, ca și pe guler, la gură și la tivul mânecii. Coloritul de roșu, negru sau albastru (mai nou) este agrementat cîteodată cu paete și mărgele.  Motivele de ornament aveau diferite funcţii magice, apotropaice, simbolice, sociale, estetice. Un alt element caracteristic acestor cămăși sunt colțurelele numite și ”țochi”, ”mocușori” făcute cu acul sau iglița la marginea tivurilor.

4Al doilea tip de cămașă purtată aici, ”încrețită cu mânecile din gât” confecționată din bumbac se înscrie în sistemul ornamentului cu altiță (numită aici ”umăr” sau ”potloage”) și cu ”râuri” pe mânecă și sâni. Elementul de bază al decorului este banda ornamentală lată de două degete constând din repetarea motivului stilizat al florii specifice luncii Prutului. Râurile de pe mânecă sunt aşezate sub formă de unghi ascuţit racordat axei verticale a mânecii. Acelaşi principiu este respectat şi la amplasarea dungilor ornamentale de pe piept. În unele variante această haină avea şi evantai (creastă) la brăţară. Tehnica brodatului este cruciuliţa simplă, găurică îngustă şi cheiţă simplă pentru a fixa marginile pânzelor, brodau cu aţă roşie şi neagră motive numite venghercă.  La gât şi la partea de jos a mânecilor erau bârneţe cu ciucuri.   Pe timp cald, în zilele de sărbătoare, erau purtate cămăşi mai mult ornamentate, iar pentru activităţile cotidiene era purtată cămaşa mai simplu ornamentată.

5Cămaşa cu platcă avea partea de la piept făcută din capete de prosop ţesute în cinci iţe mai numită şi bucățică de dinainte, și poalele de cânepă şi era foarte populară la începutul sec. al XX-lea. Cămaşa femeilor se încheia dinainte, iar a fetelor dinapoi.  Uneori, când lucrau pe lângă casă femeile îşi permiteau să umble doar în cămaşă, încinse cu o cingătoare.

Pestelca sau șorțul

6Pestelca este piesa caracteristică costumului femeiesc. De formă dreptunghiulară și purtată în vechime perechi – una în față și alta la spate peste fusta albă dedesubt. Țesută din lână, prezintă în această subzonă două categorii: 1.pestelca mai îngustă compusă din două foi unite cu o cheiță pe orizontal, purtată în partea de sud; 2.pestelca mai lată compusă din două foi încheiate în sens vertical și încrețită la talie, purtată în partea de nord. Ornamentația pestelcilor este lineară, ”vrâste” verticale, dispuse în diverse sisteme și cu diverse motive alese în război.7

În satele situate în Josul Prutului s-a purtat pestelca cu un chenar brodat cu fir de lână cu ornament bogat specific fondului balcanic orizontal, ”poală” la marginea de jos unde amplasau motive g8eometrice mai mari sau avea benzi ornamentale în partea de jos, constând din motive vegetal-stilizate și geometrice. Câmpul era de culoare neagră sau albastră. Florile alese în război erau de diferite culori. Sus, din ambele părţi ale ei se punea câte o bată, pentru a o lega. Pe dedesubt se îmbrăca o fâstă albă, la poalele căreia erau ornamental brodate.

Femeile căsătorite purtau haina cu două piese, iar fetele doar cu una, cea de dinainte. Partea de dinainte a hainei este mai bogat ornamentată,  iar cea din spate – mai modest. Treptat în uz a rămas doar partea de dinainte a acestei piese, luând forma şorţului cunoscut în localităţile raionului Leova, Cantemir şi Cahul.

Fâsta

9Fâsta apare încă în secolul trecut acoperind poala cămășii și reprezentând o influiență străină în poporul românesc. Totuși, răspândită peste întreaga subzonă, s-a integrat în costumul femeiesc fiind țesută manual, în sisteme frecvente industriei casnice românești,  specific regiunii  fâsta este din cânepă, formată prin coaserea a doi laţi de pânză, vopsiţi cu vopsele naturale, încreţiţi pe bârneţul de cânepă cu care fâsta era strânsă la brâu. Fetele şi femeile aveau câte 3-4 fâste, ţesute în război, având ca decor dungi verticale mai întunecate decât fondul piesei. . Femeile aveau fâste mai întunecate, fetele mai deschise şi îmbrăcau la horă 2-3 fâste. Cea de deasupra trebuia să fie cea maifrumoasă.  Peste fâsta largă, încrețită la talie se poartă numai o pestelcă prinsă în față. Deja către sfârşitul sec. al XIX-lea în spaţiul basarabean fâsta se răspândeşte tot mai mult, înlocuind catrinţa şi fota. Fâsta are câteva variante. Cea mai apropiată de tradiţie fiind fâsta (cu androc), o piesă cunoscută şi în alte zone româneşti, alcătuită din unirea pe orizontală a două stofe ţesute din lână fin toarsă, având mai multe dungi transversale de diferite culori şi lăţime, situate în creştere, începând cu cele mai înguste la brâu şi terminând cu cele mai late la poale. Sus fâsta era încreţită puternic şi prinsă cu bârneaţa sau chinga.

Brâul și bârneața

10Brâul alb de purtare și roșu în sărbători ca și bârneața, încing mijlocul femeii. Deasupra se încinge ”bârneața” mai îngustă și bogat ornamentată prin alesături de mână, caracteristică prin compartimentarea în pătrate a modelelor. Pe margini apar și colțuri de mărgele albe numite ”hurmuz”. Conform vechii tradiţii femeile purtau mai multe cingători, acestea având roluri practice, magice şi simbolice. Femeile se încingeau până nu demult pe deasupra cămăşii cu un brâu de lână, lat de 18-20 cm, ţesut în patru iţe la stative. El este de culoarea naturală a lânii, iar în variantele târzii, are fundalul roșu, albastru ori verde întunecat, având în toată lungimea lui dunguţe ornamentale de mai multe culori ce alternează vertical. El era utilizat mai mult în scopuri decorative. Potrivit idealului de frumuseţe din societatea tradiţională, era înfăşurat de mai multe ori în jurul mijlocului, încât să dea volum corpului. A doua cingătoare cea mai frumoasă era bârneața.

Ilicul11

Ilicul (o piesă cu rol de a ţine sânii) a căpătat treptat rol de haină pereche cu șorțul, iată de ce era făcut din acelaşi material ca şi aceasta. Era înfrumuseţat cu o cusătură sub formă de lănţişor şi în această ultimă variantă nu se încheia. Cel mai des era purtat de către femeile care alăptează și cele care vroiau să-și pună în evidență sânii.

Boanda

12Costumul este completat în anotimpuri răcoroase de piese din blană, ”bonda” înflorată.  În raionul Leova purtau ca şi în celelalte sate de pe malul Prutului din raionul Cantemir și Cahul,bundiţă făcută din piei de miel sau de oaie, decorată cu detalii din marochin ce imită motive păstoreşti. Uneori boandele erau învelite cu postav ţesut din lână de oi în condiţii casnice.

Burnuzul

13

Îmbrăcau şi burnuzul, un paltonaş scurt, cusut din şiac, dat la învălintoare la Leova şi la Cenac. După ce torceau lâna pentru această stofă, o vopseau cu ajutorul cojilor de nucă şi cu scumpie, obţinând o culoare cafenie. Apoi ţeseau stofa în 2 iţe, dacă vroiau să fie mai subţire, sau în patru, dacă le trebuia una mai groasă. Înveleau stofa acasă pe o leasă de nuiele sau pe o uşă cu ajutorul coatelor şi a mângălăului. Acest procedeu se mai numea şi învelitul cu coatele. Mângălăul era de lăţimea mânii, avea valuri. Înmuiau stofa în vas cu apă caldă apoi o puneau pe suprafaţa orizontală şi o băteau cu mângălăul pentru a o îndesi. Apoi călcau stofa cu fierul de călcat, încălzit cu jăratic. Ca să nu se boţească o făceau vălătuc pe un sul de lemn. Burnuzul, lung până în pământ, cu guler de cârlan, cu buzunare, chingă la spate era o haină a femeilor mai înstrite.

14Duminica şi la alte sărbători îmbrăcau caţaveica, o haină lungă, asemănătoare cu paltoanele din zilele noastre, alcătuit din două straturi. Cel de dedesubt era cusut din piei de oaie, iar cel de deasupra era cusut din postav ţesut acasă, învelit la chiuă. Avea guler din blană de miel, mânecile lungi, pe la margine cu colţişoare şi se încheia cu un singur nasture. Când se duceau la horă fetele se legau deasupra caţaveicii cu o basma. La horă flăcăul o apuca de basma şi jucau.

La Buţeni, Pleşeni, Cociulia şi Tigheci cojocelele erau făcute din 3 piei de cârlan şi sunt ca bondiţele, fără mâneci, cu aplicaţii din piele.

Încălțămintea

15Încălțămintea originară au fost opincile cu obiele și ciorapi împletiți. Au urmat ciobotele cu tureatca moale, încrețită ( la sud încălţămintea prestigioasă de iarnă erau ciobotele de hrom),  papucii şi pantofii din piele cu diferite detalii decorative, iar vara – sandale. Femeile purtau pantofi negri cu canafuri de piele pe la margine. Însă încălţămintea de bază pentru toate zilele erau opincile de tot felul, dar şi diferite imitaţii ale încălţămintei prestigioase, făcute din materiale aflate la dispoziţie. Făceau pantofi împletiţi din lână cu cârligelul, variind cromatic partea superioară.

Opincile erau croite din piele de vacă, de porc sau, mai rar, 16de cal. Pielea era frecată cu cenuşă, apoi curăţită cu securea. După acest procedeu ea devenea mai moale. Când era gata prelucrată aşezau talpa piciorului pe ea, conturau talpa, lăsau puţini centimetri de rezervă, apoi tăiau un dreptunghi verificat ca mărime. Făceau găuri pentru a introduce în ele aţele, curelele, nojiţele, vânările cu care se legau opincile. Opincile aveau gurgui şi erau cusute peste muchie. Târlicii erau împletiţi din aţă de cânepă cu un cârlig sau cu ac mare cumpărat de la ţigani şi îndoit la capăt ca cârlig.  Uneori erau făcuţi din stofă de suman. Talpa o croiau din piele de porc. Fetele mai adăugau de ambele părţi câte un triunghi din altă pânză, pentru a-i înfrumuseţa. Femeile şi fetele încălţau opincile făcute din piele de vită sau de porc când mergeau la lucru la deal. Încălţau neapărat ciorapi de lână în opinci, iar bărbaţii – obiele. Ciorapii ajungeau până mai jos de genunchi, sus aveau un fir de lână cu ajutorul căruia îi strângeau de picior.

17Dar la horă se încălţau în pantofi, făcuţi din piele de ciubotarii din sat. Aveau una sau trei cureluşe. Talpa era tot din piele cu ţinte de lemn.  Vara la horă şi fetele, şi flăcăii dansau desculţi. Veneau încălţaţi cu pantofi, sandale etc., dar pentru că dansau mult, – cine nu s-a convins de pasiunea sudicilor pentru dans! – ca să nu rupă o pereche de încălţăminte la o horă, se descălţau, dansau, apoi se încălţau şi plecau acasă.

Podoabele

18Podoabele sunt obiecte, de obicei, mici, dar preţioase, ce pun în valoare purtătorul lor,completează ansamblul vestimentar, dezvoltând mai multe funcţii, între care funcţia apotropaică, de vizualizare a statutului social şi decorativă. În satele din Codrii Tigheciului fetele şi flăcăii se mai împodobeau cu flori vii, inclusiv de cameră.  Podoabele sunt etalate în văzul lumii şi, deşi au un rol complementar faţă de vestimentaţie, ele sunt piese obligatorii ale costumului tradiţional, îl întregesc la fel cum întregesc imaginea purtătorului lor. În viaţa de toate zilele femeile purtau în număr redus de podoabe, iar în timpul sărbătorilor acestea erau etalate într-un număr mult mai mare, fiind şi mai scumpe. Au fost folosite în acest scop diferite materiale naturale, flori, frunze, pene, pomuşoare, lemnul etc. Una dintre principalele podoabe erau florile. Conform prescripţiilor etichetei tradiţionale fetele se găteau cu flori, prinzându-le în păr, la mijloc sau purtându-le în batistuţa din mână. În părţile sudului în cadrul sărbătorilor şi femeile îşi puneau o floare la basma. Mama mirelui şi a miresei îşi puneau două, câte una de fiece parte. Pretutindeni fetele şi femeile purtau la sărbători cercei în urechi, mărgele şi lifturi la gât, inele pe degete şi brăţări la mâni. Aceste bijuterii sunt principalele şi general acceptate în comunitatea tradiţională.

Cerceii erau purtați modest, din aur sau argint și de mărime nu prea mari, astfel încât nu ieșeau în evidență.

19La gât fetele şi femeile purtau mărgele din diferite materiale. Fetele ţărance îşi făceau mărgele din fructele plantelor sau cumpărau mărgele din materiale simple. Femeile din familiile bogate tindeau să-şi cumpere mărgele din coral, sidef sau din sticlă. Unele femei aveau şi câte 8 şiraguri de mărgele, iar mai jos de ele stau lifturile din aur şi argint.

Lifturile  erau ca monedele şi cine avea mai multe le ajungea împrejurul gâtului. Lifturile (salbele) de aur au fost purtate până prin anii ’30 ai secolului al XX și li se mai zicea  lefţi, mahmudele, mamudele. Fetele purtau lifți din aur și argint la horă împreună cu mai multe șiraguri de mărgele.

20Inelul trimite la simbolismul apotropaic al cercului. Eticheta tradiţională impunea femeilor norma să poarte inel. Se considera că există o relaţie strânsă între inel şi purtătoarea acestuia. Când femeile jurau, se spunea că inelele luau asupra lor aceste jurămintee. În virtutea aceloraşi reprezentări, decedatul trebuia să fie înmormântat cu veriga de cununie pe mână, în semn de căsătorie. Dacă acesta era celibatar şi nu avea inel, atunci prescripţia cerea să i se pună pe deget un inel de ceară sau, cel puţin, unul făcut dintr-un pai.

 21Brăţara din aramă, argint sau aur, ca piesă obligatorie a ţinutei femeii si-a păstrat cel mai mult funcţiile în ceremoniile şi obiceiurile localităţilor din sud, raioanele Cahul, Cantemir şi Leova. În acest loc al desfăşurării exegezei este important să amintim că până la mijlocul sec. al XX-lea lângă brăţară sau în locul unde se pune ea de obicei erau prinse şi purtate în luna martie mărţişoarele sub formă de un găitan roşu-alb, având ciucuri pe la capete. Se mai purtau și brățări din os.

22Paftalele sunt specifice sudului şi fac parte din fondul balcanic. Ele erau meşterite împreună cu cerceii, inelele şi brăţările de către meşterii locali. Cele mai preţioase erau din argint. Cu cele două jumătăţi de paftale erau prinse capetele încingătoarelor, pentru a le uni. Paftalele erau ca o cingătoare, ţesută din lână de mai multe culori, cu flori şi cu paftale de argint.

Boldurile pentru maramele de borangic, folosite şi pentru prins părul, erau ca agrafele, numai că partea vizibilă era accentuată printr-un detaliu sub formă de floare. La sfârşitul sec. al XIX-lea, începutul sec. al XX-lea erau confecţionate la fel ca cerceii, inelele, verighetele, brăţările şi paftalele din monede vechi.

Astăzi nu se mai ține cont de toate detaliile costumului popular autentic, din păcate. Iar în zona de sud a Moldovei s-au pierdut multe costume sau au fost vândute ori schimbate pe produse alimentare, în timpurile grele ale strămoșilor noștri. Costumul popular din sudul Moldovei poate fi salvat prin reproducerea lui după modelele vechi expuse la muzeele din localitățile regiunii. Aceasta este menirea noastră, să păstrăm ceea ce avem mai scump de la străbunii noștri.

Autor: Stela Botez
Foto: pagini online, arhivă personală și arhivă a Muzeului de Etnografie și Istorie Naturală

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s